Preasfinta Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curateste pacatele noastre ; Stapine, iarta faradelegile noastre ; Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.
Articolul 1 din Simbolul Credintei arata ca Dumnezeu-Tatal este creatorul si proniatorul lumii.
Lumea inseamna cerul si pamintul si tot ce este in ele, afara de Dumnezeu. Ea este vazuta si nevazuta. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazuta sint ingerii, buni si rai (Col. I, 16).
Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sint facuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost facute toate cele ce sunt. La inceput, cand i-a facut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si inzestrati cu puterea de a spori tot mai mult in virtute, sa se bucure de fericire deplina si vesnica. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Parintele Ceresc le-a intarit acest dar de a nu mai putea gresi niciodata. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei insa, in frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat in intunericul cel mai adanc, cum zice Sfanta Scriptura : -Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari- (Iuda I. 6). Acestia s-au facut ingeri rai, demoni. Si odata cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de salasluire. Ingerii cei buni au ramas in fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intariti prin harul dumnezeiesc, ca sa fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutatori ai oamenilor. Dumnezeu a facut -din nimic- atat lumea nevazuta, cat si lumea vazuta, numai cu cuvantul si vointa Sa atotputernica, zicand: -Sa fie!-. Biserica invata pe baza Sfintei Scripturi, ca Dumnezeu a creat lumea in sase zile, adica treptat si intr-o anume ordine, incheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1?31), in perechea parintilor neamului omenesc : Adam si Eva.
Dar creand lumea, Dumnezeu n-a lasat-o in parasire, ci ii poarta de grija pururea; toate cate; sunt, toate fapturile sunt tinute si crescute dupa planul Sau, dupa voia si puterea Sa purtindu-le de grija dupa intelepciunea Sa cea preamarita ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desavarsirea lor. El este Tatal atottiitoruL Aceasta neintrerupta grija parinteasca a lui Dumnezeu fata de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur scrie despre Pronie: -Dumnezeu nu numai ca a adus la lumina zidirea ; dar dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de Pronia Lui. Fara aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier-.
Creatia se incheie cu crearea omului, facut in chip deosebit de catre Dumnezeu, Care a zis : -Sa facem pe om dupa chipul si asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca... tot pamantul. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau... barbat si femeie l-a facut. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: -Cresteti si va inmultiti, si umpleti pamintul si-l stapiniti...- (Fac. I, 26?28). Fiind creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seama creatura a lui Dumnezeu, fiind constituit din doua elemente : trup si suflet.
Trupul omenesc l-a facut Dumnezeu -din pamint-, cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Caci pe cind despre acestea Sfinta Scriptura spune : -Si a zis Dumnezeu sa se faca-, despre om zice : -Atunci, luind Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie- (Facere II, 7).
Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pamint, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiasca. Prin trup, care este luat din pamint si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pamint si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet insa, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul sta in legatura cu Dumnezeu si cu lumea spirituala.
Chipul lui Dumnezeu din om inseamna sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa libera, care se indreapta catre Dumnezeu; iar asemanarea cu Dumnezeu inseamna intarirea si desavarsirea omului in virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre indumnezeirea lui.
Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a facut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu in raiul pamintesc, ca sa duca o viata fericita si in iubire fata de Parintele Ceresc. Mintea lor era luminata, inima sau simtirea era curata si fara pofte rele, vointa era dreapta si inclinata numai spre bine, trupul era sanatos si fara nici o suferinta.
Astfel, omul creat -dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu- se gasea la inceput intr-o stare de curatie si nerautate, in pace deplina cu cele din jurul sau, cu sine insusi si cu Parintele Ceresc. El nu era intru totul desavirsit, dar prin continua stradanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, gasindu-se deci la inceputul drumului spre asemanarea cu Facatorul sau.
Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era maretia lui, avind putinta de a ajunge sfint si drept prin stradania sa si ajutat de Cel ce l-a facut si Care ii purta mereu de grija.
Pentru ca sa intareasca prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintii oameni, ca sa le incerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a aratat vointa Sa catre ei, dindu-le porunca sa nu manince din pomul cunostintei binelui si raului. Caci de vor minca din acest pom, -vor muri negresit- (Facere II, 16?17).
Dumnezeu a dat aceasta porunca nu pentru a-l slabi si cobori pe om din cinstea in care se gasea ; ci, dimpotriva, pentru a-l intari si inalta, i-a dat acest prilej ca sa-si poata arata prin fapta dragostea fata de Facatorul sau si pentru a se statornici in bine.
Fericirea din rai a celor dintii oameni a tinut cit timp ei au pastrat nevinovatia stind in ascultare si dragoste deplina fata de Dumnezeu si pazind porunca Lui. Dar ei s-au lasat ispititi de cel rau care ii pizmuia pentru fericirea lor si voia sa-i duca la pierzanie. Prin viclenie si inselaciune, diavolul i-a facut sa creada ca, de vor minca din pomul cel oprit, adica al cunostintei binelui si raului se vor face intocmai ca Dumnezeu. Lasindu-se amagiti, ei au calcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut in pacat. Asa a intrat raul in lume.
Pedeapsa ,cea mai mare a pacatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se intoarce in pamint, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece in lumea nevazuta (Ecleziast XII, 7).
Protoparintii neamului omenesc n-au pastrat starea morala de comuniune cu Dumnezeu, ci, calcind voia Lui, au cazut in pacat (Fac. III, 1?6), pierzind fericita stare primordiala, atit pentru ei cit si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire pacatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reala pacatosenie a naturii umane cazute, in care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste pacatul stramosesc.
Si urmarile pacatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au indepartat si s-au instrainat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu in ei a slabit, fara insa a pieri cu totul; schimbarea adusa de pacat, s-o aratat in intunecarea mintii, in stricarea inimii si in slabirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curatia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despartiti de cele vesnice si alunecind spre piericiune, oamenii au cazut prada placerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind insotita de truda, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fata de Dumnezeu a fost inlocuita de om cu iubirea fata de fapturi.Dar prin pacatul lui Adam s-a stricat intreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa sfintul apostol Pavel este -plata pacatului- (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).
Dar Dumnezeu, in nemarginita Sa bunatate, nu l-a parasit pe om nici dupa caderea lui in pacat; nu l-a dat pierzarii, omul fiind faptura Sa cea mai aleasa. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a fagaduit stramosilor nostri un Mintuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea raului si va impaca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mintuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.
De la caderea omului in pacatul neascultarii si pina la venirea Mintuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat sa treaca multa vreme, in care oamenii au cunoscut amaraciunea consecintelor pacatului, prin starea rea in care au ajuns ; dar au putut pastra si nadejdea ca se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunatatea Sa, Dumnezeu S-a ingrijit de oameni, i-a indrumat si i-a pregatit pentru primirea Mintuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire sa-L poata recunoaste si sa poata urma Lui, intru curatirea vietii si nadejdea mintuirii.
Invatatura despre Dumnezeu Fiul, adica despre a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a intrupat pentru mintuirea noastra din robia pacatului si pentru impacarea noastra cu Dumnezeu, este cuprinsa in articolele 2?7 din Simbolul Credintei.
Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a facut om ca noi, asemenea noua intru toate, in afara de pacat. El este Dumnezeu adevarat si om adevarat. El a venit in lume ca sa ne mintuiasca. Acest lucru il arata sfintul Atanasie cel Mare, astfel: -Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosindu-Se de slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ce a facut-, Dumnezeu a hotarit mantuirea noastra potrivit intelepciunii si dragostei Sale nesfirsite: El a socotit astfel ca nu e potrivit sa mintuiasca pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea ingerilor, ci trimitind in lume pe insusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afara de pacatul stramosesc si de orice alt pacat.
Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa ne mantuiasca pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si innoind firea noastra cea stricata de pacatul stramosesc. El a luat firea omeneasca si, fiind in acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevarat, a purtat toate consecintele pacatului originar insa fara de pacat, pentru ca sa ne rascumpere pe toti din robia pacatului lui Adam.
Ca Mintuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevarat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuia: Prin pogorirea Duhului Sfint, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat din sfinta Fecioara Maria ; S-a nascut, a fost infasat in scutece, a flamanzit si a insetat, a obosit, in timpul mintuitoarelor Sale Patimi a suferit batai, loviri, schingiuiri, incununare cu spini, rastignire si moarte.
Mintuitorul Iisus Hristos a savirsit rascumpararea sau mintuirea noastra prin cele trei chemari sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si invatator. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru ca in El s-au implinit toate proorocirile si pentru ca El este supremul invatator care ne descopera propria Sa invatatura dumnezeiasca cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevarat Care nu aduce jertfa pentru Sine, fiind fara de pacat, ci Care Se aduce pe Sine insusi jertfa Tatalui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfintul Altar, la Sfinta Liturghie, pentru iertarea pacatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca imparat care, rascumparind prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a pacatului, si innoindu-l prin invierea Sa, a intemeiat imparatia Sa spirituala-duhovniceasca, Biserica Sa, ai carei membri sint credinciosii si al carei cap este El insusi, -avind toata puterea in cer si pe pamint- (Matei XXVIII, 18).
Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are in masura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducatorului duhovnicesc. Mintuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, nascut din veci din Tatal ; El nu este faptura, ci are insasi fiinta Tatalui, prin nastere mai inainte de toti vecii, adica din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme in care Fiul sa nu fie Fiu si Tatal sa nu fie Tata. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic. El este Unul-Nascut, adica este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Daca credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sint fii nu dupa fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sint -de o fiinta- cu Dumnezeu, cum lamurit citim in Sfinta Scriptura : -Celor citi L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu- (Ioan I, 12). Mintuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat ca si Tatal, are aceeasi fiinta, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi insusiri dumnezeiesti ca si Tatal din Care S-a nascut, asa cum o lumina este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele -lumina din lumina- din Simbolul Credintei sint numai o exprimare omeneasca privind taina nasterii Fiului din Tatal, care nu poate fi patrunsa de mintea omeneasca. Sfinta Scriptura si Sfanta Traditie marturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : -Acesta este adevaratul Dumnezeu- (1 Ioan V, 20), si -cu adevarat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, S-a inaltat intru slava- (1 Timotei III, 16).
Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor vazute si nevazute. Toate s-au facut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatal s-ar fi slujit de Fiul ca de unealta, ci ca Fiul lucreaza impreuna cu Tatal, fiind de o fiinta cu Tatal si avind aceeasi putere creatoare ca si Tatal.
Dar Fiul sau Cuvintul lui Dumnezeu S-a pogorit din ceruri ca sa mantuiasca pe oameni, sa-i izbaveasca din robia pacatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca sa ridice si sa innoiasca pe omul cazut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire-, pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.
Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a facut in chip minunat, nu dupa rinduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de catre Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a incetat sa fie Dumnezeu adevarat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat, cu trup si suflet omenesc adevarat, intru totul asemenea noua, afara de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.
Dupa cum s-a mai aratat, sfanta Fecioara Maria a fost invrednicita de Dumnezeu sa nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fara sa cunoasca barbat, fiind astfel fecioara si inainte de nastere si in timpul nasterii si dupa nastere, raminind in vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si ingerii, ca pe una ce este -mai cinstita decit heruvimii si mai marita fara de asemanare decit serafimii.
Sint si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc ca ea ar fi fost casatorita si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: -Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sint toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?- (Matei XIII, 55?56).
In unele locuri din Sfinta Scriptura (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 31?32; Luca Vm, 11?21; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se gaseste expresia -fratii Domnului-, dar prin -frati- trebuie sa intelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, dupa Iosif si dupa Maria, cum se vede acest lucru din intrebuintarea cuvintului -frati- in multe alte locuri din Sfinta Scriptura. Textul: -Si fara sa fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-Nascut, Caruia I-a pus numele Iisus- (Matei I, 25), arata clar ca ea nu a avut alti copii si ca Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioara Maria cu puterea Duhului Sfant.
